Ce pot face parlamentarii europeni pentru România
La nivelul anului 2004, existau peste 2500 de directive europene, în cele mai variate domenii, de la protecţia consumatorului, la politica energetică, sau standardele care guvernează viata economică ori protecţia mediului. De atunci, numărul acestora a crescut simţitor şi odată cu acesta a sporit şi influenţa Uniunii Europene asupra politicilor publice din Statele Membre. Dacă luam în considerare şi faptul că bugetul comunitar este rezultanta contribuţiilor acestora, devine evident că, în ciuda dezinteresului manifestat în majoritatea statelor membre faţă de alegerile europene, care se traduce printr-un puternic absenteism, deciziile luate la Bruxelles afectează direct viata cetăţenilor Uniunii, indiferent de naţionalitatea lor.
După integrare, românii au început să constate pe propria piele că modul în care se face politică şi se iau marile decizii cu impact public s-a schimbat. Integrarea a adus cu sine nu doar un nou statut pentru România, ci şi intrarea într-o nouă epocă în care politica e altfel, deciziile se iau altfel, conceptul de suveranitate e diferit, controlul politicilor e altul. În doar nouă luni de la intrarea în vigoare a Tratatului de aderare, avem deja numeroase exemple în acest sens, cum ar fi taxa de primă înmatriculare, sau necesitatea alinierii industriei româneşti la standardele de poluare admise în Uniunea Europeană. Iar acelaşi lucru l-au constatat şi francezii, de exemplu, în ceea ce priveşte politica agricolă, sau englezii, în privinţa imigraţiei.
Întradevar, orice decizie sau măsura propusă de factorii politici din planul intern are o componentă comunitară şi poate fi tradusă în acţiuni politice la acest nivel. În mod similar, orice decizie în plan comunitar are implicaţii interne. Aşadar, planul comunitar şi cel intern al politicilor publice se întrepătrund, de unde şi necesitatea de a le trata în mod convergent.
Totuşi, asa cum a atras atentia şi preşedintele Comisiei Europene în timpul recentei vizite de la Bucureşti, agenda politică dâmboviţeană pare ruptă de cea a Bruxelles-ului. România este încă departe de a juca un rol activ în politica europeană, deşi există în acest moment numeroase subiecte fierbinţi de dezbatere, cum ar fi politica fiscală sau cea energetică, ori Tratatul constituţional. Mai mult, deşi se discută intens despre protecţia socială a pensionarilor, despre reducerea TVA sau despre subvenţiile destinate agricultorilor, dezbaterile se limitează la planul intern, cu toate că influenţa macro a Uniunii Europene asupra multora dintre aceste subiecte este considerabilă.
O asemenea abordare este păguboasă pentru România. Uniunea Europeană poate însemna mult mai mult decât accesul mecanic la fonduri structurale, a căror valoare a fost stabilită înainte de aderare, sau rapoarte de monitorizare a progreselor în anumite domenii. România are posibilitatea, prin intermediul parlamentarilor săi şi al acţiunilor de lobby, să influenţeze politica comunitară în funcţie de propriul interes. Iar pentru atigerea unui asemenea scop, influenţa în cadrul grupurilor din Parlamentul European poate juca un rol hotărâtor dacă parlamentarii acţionează după un program coerent care atinge cu adevărat priorităţi de interes naţional.
Apropiata campanie pentru alegerile europene poate reprezenta un prim pas înainte în acest sens, cu atât mai mult cu cât o dezbatere seacă despre politica de la Bruxelles n-ar face oricum decât să-i îndepărteze pe alegători şi să conducă la creşterea absenteismului. Ţinând cont de importanţa pe care o joacă Uniunea Europeană în privinţa politicilor publice ale statelor membre, partidele ar putea folosi ocazia ce li se oferă pentru a-şi adapta oferta electorală la noile condiţii de după aderare, propunând rezolvări problemelor care se găsesc pe agenda cetăţeanului, nu doar din punct de vedere intern, ci şi din perspectivă comunitară. De asemenea, un alt subiect care ar trebui abordat, în condiţiile în care politicile publice comunitare sunt în final aplicate de către instituţiile naţionale şi locale, este modul în care acestea îşi îndeplinesc atribuţiile şi posibilităţile de a le îmbunătăţi eficienţa funcţionării.
Concluzia ar fi că, în condiţiile în care una dintre principalele probleme ale Uniunii Europene o constituie aparenta distanţare faţă de problemele reale ale cetăţenilor, viitorul proiectului comunitar, din care România face parte acum, depinde şi de măsura în care politicienii vor reuşi să demonstreze utilitatea înrâuririi pe care instituţiile europene o au asupra politicii interne. Iar aceasta înseamnă a vorbi oamenilor despre problemele lor şi rezolvările pe care le poate oferi Uniunea Europeană.
