Alianţe trans-ideologice
În România, a ajuns aproape desuet să invoci interesul naţional. Şi totuşi, necesitatea realizării acestuia nu a fost nicicând mai actuală. La aproape un an de la mult râvnita aderare la Uniunea Europeană, devine din ce în ce mai clar că 1 ianuarie nu a fost decât un prim pas şi că, pentru ca integrarea să devină o realitate de fond şi nu doar de formă, mai sunt mulţi paşi de făcut. Iar aceasta înseamnă în primul rând politici publice aplicate în mod coerent, pe termen mediu şi lung, într-o mulţime de domenii, cum ar fi politica fiscală şi economică, mediul, educaţia sau sănătatea.
Un asemenea obiectiv nu poate fi însă atins fără un acord între principalele forţe politice. În absenţa lui, România riscă să facă paşi haotici în privinţa politicilor publice, schimbându-şi în mod radical şi repetat filosofia de guvernare de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. Ori, în asemenea condiţii, putem cu uşurinţă să anticipăm faptul că integrarea europeană se va transforma într-un eşec, iar românii nu vor reuşi să se bucure cu adevărat de beneficiile apartenenţei la Uniunea Europeană.
Dincolo însă de interesul naţional, există şi alte considerente care recomandă o asemenea construcţie politică. În primul rând, dat fiind că obţinerea majorităţii absolute este o utopie pentru orice partid, este evident că o guvernare stabilă nu poate fi asigurată decât prin alianţe. Iar aici, posibilităţile sunt limitate, în condiţiile în care PRM şi PNG nu pot fi luate în calcul din motive politice si de imagine, iar restul actualelor partide parlamentare (inclusiv UDMR) se luptă pentru a trece pragul electoral. De unde reiese în mod logic că, indiferent de animozităţile actuale şi de diferenţele ideologice care le despart, PD, PSD şi PNL sunt condamnate la colaborare.
Pe de altă parte, faptul că aproape jumătate dintre alegătorii cu drept de vot au ales să nu se prezinte la urne la referendumul pentru demiterea preşedintelui reprezintă un avertisment cât se poate de serios în privinţa efectelor pe care le are asupra democraţiei româneşti criza politică prelungită prin care trece România din 2004 încoace. Şi orice forţă politică responsabilă este obligată să ia în considerare acest semnal de alarmă, dat fiind că singura sursă de legitimitate într-o societate democratică este votul electoratului. În absenţa acesteia, instituţiile devin vulnerabile, nepopulare şi se intră într-un cerc vicios, care, la extrem, pune în pericol chiar supravieţuirea democraţiei.
De altminteri, modele de alianţe trans-ideologice există şi se dovedesc a fi funcţionale. Un exemplu ar putea fi ţara vecină Ungaria, unde avem o astfel de alianţă între socialiştii lui Ferenc Gyurcsany şi liber-democraţi, constituită în jurul câtorva priorităţi de guvernare, cum ar fi: reforma fiscală, sănătatea, educaţia sau reforma administraţiei publice.
Un alt exemplu este Germania, ţara cu puternice tradiţii în privinţa consensului politic, care trece dincolo de ideologie. Istoria modernă a Germaniei este marcată de alternanţa la guvernare a social-democraţilor şi creştin-democraţilor, posibilă de multe ori cu ajutorul mai micului partid liberal (FDP). Acest tip de alternanţă a avut o influenţă centripetă atât asupra instituţiilor, un exemplu în acest sens fiind Curtea Constituţională, cât şi asupra diferenţelor doctrinare dintre CDU şi SPD, care, treptat, au început să se estompeze, pavând astfel drumul pentru formarea actualei coaliţii de guvernământ între cele două partide. Iar societatea germană a resimţit din plin efectele benefice ale acestor alianţe trans-ideologice, care au avut ca efect un grad sporit de coerenţă în privinţa politicilor publice.
Există aşadar premise puternice de la care s-ar putea porni pentru o asemenea construcţie politică. Mai rămâne de văzut dacă partidele de pe la noi sunt capabile să lase la o parte propriile orgolii şi să conlucreze în vederea realizării atât de invocatului interes naţional. În orice caz însă, alianţele trans-ideologice par a fi singura soluţie pentru ca România să se bucure de o guvernare stabilă şi de coerenţă în materie de politici publice.
