Patriarhul, politica şi religia
Apariţia statului modern a dus la o diminuare a rolului Bisericii şi al religiei în în administrarea treburilor publice. Motivul principal a fost determinat de dorinţa puterii centrale de a nu fi concurată de către o altă autoritate. Astfel, Biserica a ajuns să joace un rol politic indirect, influent, dar limitat în acelaşi timp. Situaţia este valabilă pentru spaţiul European şi, în special, pentru cel catolic şi protestant. În spaţiul ortodox, autonomia Bisericii a fost redusă, ea fiind într-un raport istoric de subordonare faţă de stat.
Există astfel trei forme diferite prin care statul relaţionează cu religia. Avem, pe de o parte exemplele extreme ale Marii Britanii şi ale Franţei. Dacă în Marea Britanie există o religie oficială de stat a cărei conducere este exercitată de către Regină, Franţa, ca stat laic, nu doar că nu recunoaşte o astfel de religie, dar nu oferă nici un fel de suport cultelor. Cea mai răspândită situaţie este cea a statelor seculare, ca şi România, în care autorităţile se implică în sprijinirea cultelor recunoscute.
Legătura dintre religie şi politică a fost refăcută (în zona de influenţă catolică), la un alt nivel însă, odată cu apariţia creştin-democraţiei. Într-o încercare de a sublinia rolul social al Bisericii şi de a contracara influenţa socialismului, Papa Leon al XIII a reuşit, prin enciclica De Rerum Novarum din 1891 să deschidă calea uneia dintre cele mai influente doctrine politice ale ultimului secol. În ciuda acestui fapt, Biserica nu a mai reuşit nicăieri în Europa să ajungă la influenţa din Evul Mediu.
Totuşi, religia nu a încetat niciodată să facă parte din viaţa europenilor. Poate cel mai elocvent exemplu îl constituie rolul pe care Biserca Catolică l-a jucat în perioada comunistă în Polonia. Ajutorul pe care polonezii l-au primit pentru a scăpa de comunism se reflectă acum în gradul foarte ridicat de religiozitate, printre cele mai ridicate din Europa. Din acest punct de vedere, nici România nu se află foarte departe. Mai ales dacă avem în vedere faptul că Biserica reprezintă instituţia care se bucură, detaşat, de cel mai ridicat nivel de încredere dintre toate instituţiile.
În acest context, succesiunea la conducerea Bisericii Ortodoxe Române nu trebuie privită doar ca o problemă internă a acesteia. Acest lucru este recunoscut chiar de către tradiţia BOR, prin faptul că 70 dintre cei 180 de membrii ai Colegiului Electoral Bisericesc sunt laici. Este vorba despre lideri ai comunităţilor, oameni de afaceri sau politicieni. Prin chiar acest fapt se recunoaşte implicit rolul pe care Biserica îl joacă în viaţa comunităţii.
În mod tradiţional, scaunul patriarhal ar trebui să revină mitropolitului Moldovei, funcţie ocupată momentan de către ÎPS Daniel. Pe lângă tradiţie, acesta are de partea sa atât anvergura Mitropoliei pe care o conduce (cel mai mare număr de credincioşi practicanţi), cât şi faptul că este un susţinător al ecumenismului promovat şi de către Patriarhul Teoctist. Şansele sale sunt cu atât mai mari cu cât, ÎPS Bartolomeu, mitropolitul Clujului şi-a exprimat reţinerea de a candida. În aceste condiţii, confruntarea va fi monopolizată de Mitropolitul Moldovei şi de Mitropolitul Olteniei, ÎPS Teofan, susţinut de Bartolomeu Anania. Lupta pentru succesiune din cadrul BOR poate fi astfel privită şi ca o luptă între curentul modernist, reprezentaţ de ÎPS Daniel, şi de cel tradiţionalist reprezentat de ÎPS Bartolomeu Anania. În mare, acest conflict poate fi privit ca o reflexie a principalului clivaj de la nivelul întregii societăţi româneşti de după 1989.
Principalul pericol pentru credibilitatea Bisericii îl reprezintă, în acest moment, implicarea politicului în competiţia pentru desemnarea viitorului Patriarh. Dincolo de asocierile simpliste (ÎPS Bartolomeu plasat în tabăra PD - Băsescu şi ÎPS Daniel plasat în tabăra PSD), implicaţiile politice sunt mai complexe şi ţin în primul rând de multitudinea de interese şi influenţe care se regăsesc în interiorul Colegiului Electoral Bisericesc. O detaşare a Bisericii de aceste influenţe este imposibilă în primul rând din cauza faptului că Biserica este parte integrantă a societăţii. Ceea ce contează însă este ca dimensiunea politică şi criteriile politice să nu devină mai importante decât calităţile umane ale viitorului Patriarh. Capul Bisericii Ortodoxe Române trebuie să fie un om cu har, care să inspire, să mişte inimile credincioşilor, şi, nu în ultimul rând, care să apropie Biserica de oameni şi de problemele lor prin revoluţionarea rolului social al BOR.
