A doua tranziţie
Aderarea la Uniunea Europeană a funcţionat mult timp pentru români ca un panaceu care va rezolva toate problemele societăţii româneşti din ultimii ani. De aici şi optimismul cu care cetăţenii României au aşteptat 1 ianuarie 2007, în ciuda avertismentelor analiştilor.
Situaţia începe însă să se modifice pe măsură ce românii constată că schimbările palpabile în viaţa de zi cu zi se lasă aşteptate. Ba chiar, în multe privinţe, aderarea la Uniunea Europeană a adus cu sine noi probleme care le afectează în mod direct viaţa de zi cu zi. Chiar dacă ultimul Eurobarometru nu pune în evidenţă o creştere per ansamblu a euroscepticismului, această schimbare de atitudine se manifestă deja în special în ceea ce-i priveşte pe românii cu resurse reduse şi cu educaţie elementară, nemulţumiţi de calitatea vieţii, pensii şi nivelul de sănătate.
Cert este că, deşi deocamadată de anvergură redusă, euroscepticismul începe să apară şi la nivelul societăţii româneşti, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări care s-au alăturat Uniunii în ultima perioadă. Iar evoluţia acestui curent pare să ţină în primul rând de capacitatea cetăţenilor, dar şi de aceea a instituţiilor de a se adapta noului statut pe care România îl deţine de aproape 6 luni. Adică de rapiditatea şi măsura în care cetăţenii, dar şi instituţiile vor în învăţa să funcţioneze în cadrul Europei unite, de la internalizarea unor reguli şi valori noi, la „producţia” de politici publice, de inspiraţie comunitară, utile societăţii.
Şi aceasta pentru că, dacă pentru români statutul de cetăţean al Uniunii Europene va continua să se limiteze la posibilitatea de a călători şi de a lucra în Statele Membre, calitatea vieţii pentru majoritatea populaţiei Romîniei nu se va îmbunătăţi prea curând. Drepturile pomenite conduc la creşterea nivelului de trai pentru o minoritate plecată să muncească în străinătate şi familiile rămase în ţară, nu pentru majoritatea populaţitie. Adevărata schimbare în bine se va produce atunci când vom învăţa să utilizăm fondurile europene, sau când vom avea o cultură politică, antreprenorială care să demostreze că am reuşit să adoptăm şi să dăm o exprimare concretă normelor de comportament, regulilor şi valorilor comunitare. Aşa cum am avut o tranziţie de la comunism la democraţie, pe toate dimensiunile – politic, economic, social, cultural – vom avea o tranziţie de la societatea post-comunistă, la societatea „integrată”.
Desigur, această schimbare nu se va putea petrece fără o implicare mai activă şi eficientă a instituţiilor statului în educarea cetăţenilor. Dar dincolo de acest rol, statului român îi mai revine şi o altă sarcină, cel puţin la fel de importantă ca prima şi anume aceea de a învăţa să-şi protejeze interesele în cadrul Uniunii. Adică de a face tranziţia de la statul de membru de rang inferior către acela al unei ţări care ştie să-şi promoveze eficient interesele în concertul european.
Acest lucru este posibil, chiar şi pentru un nou membru. O dovedeşte Polonia, care a jucat şi joacă o carte tare în privinţa viitorului tratat constituţional, făcând opoziţie deschisă faţă de propunerile care i-ar fi putut limita influenţa pe care o deţine în actualul sistem de funcţionare al Uniunii Europene. Ba chiar poate fi şi foarte util pentru proprii cetăţeni, după cum ne arată exemplul francez. Fiindcă, până cînd va expira termenul de graţie până la care trebuie să alinieze propriul deficit bugetar la cel permis de regulile comunitare, Franţa poate să folosească acest răgaz pentru a face o serie de cheltuieli care să îmbunătăţească calitatea vieţii francezilor, prin măsuri de protecţie socială sau investiţii care să impulsioneze economia.
După cum stau însă lucrurile la ora actuală, mai avem încă un drum lung de parcurs. Dar această a doua tranziţie pare să fie esenţială pentru a recupera decalajele nu doar economice şi sociale ci şi de mentalitate care ne despart de restul ţărilor comunitare. Ne rămâne speranţa că a doua tranziţie va fi mai scurtă prin evitarea greşelilor politice si economice care au marcat prima tranziţie.
