Moţiunea de cenzură constructivă
Tensiunile politice continue din ultimii ani au scos la iveală numeroasele probleme sistemice cu care se confruntă democraţia românească, argumentând necesitatea unui profund proces de reformă, care să implice atât factorul uman, cât şi cel instituţional.
În principiu, majoritatea actorilor politici susţin un asemenea proces. Dincolo de motivaţiile uneori politicianiste ale unora sau altora, nimeni nu mai poate contesta necesitatea lui. Absenteismul ridicat de la referendumul din 19 mai a arătat faptul că politicienii sunt în pericol să piardă contactul cu electoratul care a sancţionat, prin neprezentarea la urne, lipsa de preocupare faţă de problemele care îl frământă, ca şi conflictualitatea excesivă a ultimilor ani. Iar acest fenomen pune în pericol însăşi fundamentul democraţiei româneşti.
Aşadar, abandonarea politicianismului şi a conflictualităţii duse la extrem, precum şi restabilirea congruenţei între agenda politicienilor şi cea a alegătorilor nu mai reprezintă doar cheia pentru câştigurile electorale viitoare, ci şi o condiţie esenţială pentru supravieţuirea democraţiei româneşti. Ca să nu mai vorbim de faptul că instabilitatea politică are efecte dintre cele mai grave asupra economiei româneşti, ca şi asupra eficienţei actului de guvernare. Fiindcă, în contextul în care principala preocupare a Guvernului este aceea de a rămâne în funcţie, se iveşte pericolul ca acesta să-şi neglijeze îndatoririle fundamentale, care ţin de administrarea treburilor ţării.
În actualul sistem constituţional, iniţierea unei moţiuni de cenzură este guvernată de doar două condiţii: necesitatea de fi susţinută de o treime dintre deputaţi şi senatori, la care se adaugă cerinţa ca semnatarii să nu se fi numărat printre iniţiatorii unei alte moţiuni de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară.
Cele două precizări nu sunt însă suficiente pentru asigurarea stabilităţii guvernării, aşa cum o demonstreză şi actuala situaţie de pe scena politică. Faptul că textul constituţional nu spune nimic despre nevoia prezentării unei alternative împreună cu iniţierea unei moţiuni de cenzură, scade responsabilitatea politică şi morală a iniţiatorilor. Apare astfel posibilitatea ca moţiunea de cenzură să devină doar un instrument de imagine, de politică şi campanie “negativă” de care diversele partide se folosesc pentru a-şi afirma forţa politică. Adică să facă opoziţie de dragul opoziţiei, fără nici o virtute constructivă.
Modelul constituţional german ne oferă o rezolvare la aceată problemă prin ceea ce specialiştii în ştiinţe politice numesc “moţiunea de cenzură constructivă”. Conform acestui principiu, înainte de introducerea unei moţiuni de cenzură, iniţiatorii trebuie să propună şi o alternativă la cabinetul în funcţie, astfel încât votul de neîncredere dat unui guvern devine, implicit, şi un vot de investitură pentru un nou prim – minstru şi cabinetul său.
Introducerea moţiunii de cenzură constructive în sistemul constituţional românesc ar conduce la creşterea responsabilităţii actorilor politici faţă de actul de guvernare, forţându-i să construiască şi nu doar să dărâme. În plus, ar creşte şi forţa instituţiei parlamentare, dar şi importanţa procedurilor care reglementează raportul dintre Executiv şi Legislativ. Chiar dacă, în principiu, introducerea moţiunii de cenzură constructive ar îngreuna schimbarea unui cabinet, respectiv exercitarea de către Parlament a principalei forme de control asupra Executivului, printr-o asemenea prevedere s-ar elimina posibilitatea prelungirii situaţiilor de criză guvernamentală. S-ar asigura astfel stabilitatea politică atât de necesară economiei şi dezvoltării societăţii în general.
Mai mult, o asemenea soluţie ar face ca dezbaterea să fie axată pe proiecte de guvernare, adică tocmai pe soluţiile pe care oamenii politici le propun la problemele aflate pe agenda cetăţeanului. Iar un asemenea element ar fi benefic deopotrivă partidelor politice şi societăţii, răspunzând tocmai nevoii de reformare despre care pomeneam mai sus, fără de care ruptura dintre clasa politică şi electorat nu poate decât să se agraveze.
În sfârşit, în condiţiile în care percepţia publică asupra Parlamentului este profund negativă, o asemenea soluţie ar revigora şi imaginea Legislativului, întărind astfel, implicit, democraţia românească.
