Modernizarea prin conflict vs. Modernizarea prin consens
În 2006, Mircea Geoană a lansat spre dezbatere publică un set de idei care alcătuiau o schiţă de proiect de societate. Botezat Noul Contract Social şi ulterior România Socială, proiectul de societate al lui Geoană nu s-a bucurat de prea multă publicitate în condiţiile în care disputele politice aprinse au invalidat orice discuţie serioasă despre ceea ce se cheamă policy (oferte, proiecte de politici publice).
De ceva vreme, şi cu precădere în discursul ţinut în faţa Parlamentului săptămâna trecută, Traian Băsescu a început şi el să vorbească despre nevoia unui proiect de societate. Trecând peste conţinutul celor două viziuni despre dezvoltarea României pe termen mediu şi lung (Traian Băsescu vorbeşte despre votul uninominal, legea lustraţiei, Parlamentul unicameral, reorganizarea administrativă a ţării, 6% din PIB pentru educaţie, absorbţia fondurilor europene, descentralizarea sistemului de sănătate, legile securităţii, iar Mircea Geoană vorbeşte despre votul uninominal, redesenarea regiunilor de dezvoltare, reforma administraţiei, economie puternică, investiţii în capitalul uman, 7% pentru educaţie, 1 milion de locuinţe în 10 ani, statul social activ, un rol mai activ pentru România în regiune şi în Europa, un parteneriat special cu Republica Moldova), importante în contextul politic actula sunt strategiile de promovare şi implementare ale celor două tabere.
Personalitatea conflictuală a preşedintelui Traian Băsescu şi-a pus o amprentă puternică asupra modalităţilor de promovare a ideilor sale despre societatea de mâine. Numai că, ocolirea sistematică a dialogului politic limitează inevitabil eficienţa cu care se poate transforma o agendă politică într-un proiect public integrat de politici publice utile societăţii. Iar în cazul lui Traian Băsescu în special, este evident că tactica prelungirii conflictelor nu ajută la implementarea idelor. Motivul este foarte simplu. Orice proiect de societate are nevoie şi de Guvern şi de Parlament şi de autorităţi locale şi de alte structuri publice pentru a fi transpus în realitate. Paradoxal însă, nici strategia consensuală abordată de Mircea Geoană nu a avut mai mult succes. Într-un mediu politic încărcat până la refuz de conflictualitate, apelurile succesive ale preşedintelui PSD pentru organizarea unor dezbateri pe marginea proiectului de societate la care să participe şi social-democraţi şi liberali, şi creştin-democraţi nu au avut nici un succes. În plus, PSD a devenit rapid partener de conflict, neglijându-şi dimensiunea ofertei politice.
În aceste condiţii, dilema fundamentală care se ridică este cum să alegem strategia politică cea mai potrivită pentru promovarea unui proiect masiv de modernizare a României. Pentru că, după 1 ianuarie 2007, nevoia ca România acţioneze după un plan bine stabilit, derulat pe termen lung şi asumat de toţi actorii politici importanţi este prioritară în faţa oricărei dispute ideologice sau electorale.
Indiferent însă de opţiunile politice pe care le avem, un lucru este cert. Consensul, iar nu conflictul este singura logică în care se construieşte orice proiect de societate, al oricărei naţiuni din această lume. Abordarea exclusivistă în numele unei legitimităţi populare hiperbolizate este calea sigură spre eşecul unei agende a dezvoltării pe termen lung. Că vorbim de Planul Băsescu, Planul Geoană ori Planul Tăriceanu, avem nevoie de consens. Altfel, riscăm o evoluţie descontinuă, cu viziuni fragmentate de pe urma cărora, în loc să mergem înainte, vom face un pas înainte şi doi înapoi. Aceste este singurul rezultat al acţiunii într-o paradigmă conflictuală în care aplicăm pentru 2 ani Proiectul Băsescu, pentru 2 ani Proiectul Geoană şi pentru alţi doi ani proiectul liberal. Nici unul nu va fi dus la îndeplinire, iar România va rămâne o ţară fără orizont, fără priorităţi şi fără o cale bună pe care să o urmeze.
Analizând conţinutul idelor lansate deja public, fiecare proiect conţine multe elemente utile care vor face din România o ţară care produce pentru alţii, nu doar consumă de la alţii, care atrage forţă de muncă, nu doar exportă forţă de muncă sau care se dezvoltă echilibrat după un model european, nu dezechilibrat după un model sud-american. Ele trebuie aduse însă la aceeaşi masă, sub aceeaşi umbrelă, iar rolul aceste sarcini de proporţii istorice nu şi-l poate asuma decât o galerie de oameni de stat care îşi aruncă pelerinele electorale.
