Criza şi izolarea politică a PD
La sfârşitul anului 2007, când PD a declanşat criza Guvernului Ciorbea, democraţii erau un partid mic, format din lideri cu experienţă care se războiau cu un adversar – PNŢCD ce se adapta cu greu la statutul de partid aflat la putere, şi cu atât mai greu la rigorile unui conflict politic serios. Paradigma conflictuală declanşată de PD în 1997 a beneficiat de un context favorabil pentru democraţi. Lipsa de unitate a CDR unde, rivalităţile dintre PNŢCD şi PNL se acutizau, deschideau PD un orizont mai larg de alianţe şi posibile repoziţionări tactice, lucru transpus până la urmă în practică sub forma Alianţei D.A. cu liberalii. În plus, nici divergenţele faţă de PDSR-ul de la acea vreme nu erau foarte puternice, mai ales dacă ne aducem aminte că PD ameninţase, chiar prin ministrul Transporturilor de la acea vreme, Traian Băsescu, cu ieşirea de la guvernare şi formarea unei alianţe cu PDSR.
Astăzi, din punctul de vedere al jocului strategic cu bătaie lungă, cel puţin pentru următorul ciclu electoral, Partidul Democrat a intrat singur pe o orbită defavorabilă. Fie ca urmare a unui calcul gresit, fie ca urmare a absenţei unei linii strategice care să-i configureze acţiunea politică, PD şi-a ostilizat întreg spectrul politic şi pare incapabil să mai formeze o alianţă cu cineva. Într-o ţară în care coaliţiile guvernamentale sau parlamentare vor fi definitorii pentru accederea la putere, pentru că nici un partid nu va câştiga 51% din voturi, jocul agresiv, izolaţionist al PD, seamănă cu o autocondamnare la opoziţie pe termen lung. Practic, dacă un parteneriat cu PNL nu mai este posibil, dacă un parteneriat cu PSD este exclus prin statut, iar PC şi UDMR nu sunt soluţii realiste, singurele opţiuni ale PD rămân PLD şi PNG. Însă, liberal-democraţii sunt într-o veritabilă scădere de formă, iar criza prelungită îi scoate din prim-planul dezbaterii politice, condamnându-i la uitare. Pericolul mortal intuit de PLD poate fi sesizat uşor în apelul disperat al lui Valeriu Stoica adresat PD-ului de a reface dreapta printr-o alianţă cu „adevăraţii liberali”. PNG-ul este de asemenea o soluţie nesigură şi chiar periculoasă. În primul rând, nu e atât de sigur că partidul lui Gigi Becali va prinde Parlamentul. Simpatia pe care Becali i-o arată lui Băsescu nu-i aduce voturi suplimentare, ba dimpotrivă, pentru că el se adresează natural unui bazin electoral care a votat împotriva lui Băsescu. Apoi, popularitatea din sondaje, mai ales în cazul unor partide nou apărute şi a unor personaje controversate nu se traduce automat şi integral în voturi. În fine, PNG-ul nu diferă mult în ochii Europei de PRM-ul lui Vadim, ceea ce face ca o alianţă politică post-electorală cu acest partid să fie dezavuată la Bruxelles.
Explicaţia alunecării PD pe o pantă conflictuală extremistă este legată de apetenţa naturală a lui Traian Băsescu pentru confruntări. Însă, preşedintele nu e singurul responsabil de izolarea PD. Incapacitatea sau lipsa de voinţă a conducerii executive a PD de a pondera instinctele conflictuale ale lui Traian Băsescu, de a lăsa uşi şi portiţe deschise unor potenţiali parteneri politici şi de a impune o linie strategică utilă şi raţională care să plaseze Partidul Democrat pe un culoar favorabil nu doar luna viitoare, ci şi peste doi ani, reprezintă o altă cauză, la fel de importantă, a lipsei de orizont a democraţilor. Stilul autoritarist promovat de Băsescu încă de la preluarea conducerii PD în mai 2001 s-a consolidat şi inhibă în continuare orice iniţiativă strategică a membrilor conducerii PD şi orice proiect politic pe termen lung menit să asigure partidului lor o valorificare politică optimă a zestrei electorale.
