Traian Băsescu se leapădă de PDL
În ultimii patru ani, n-a fost episod pe scena politică românească în care Traian Băsescu să nu fie ori actor principal, ori regizor. Încununarea acuzaţiilor privind implicarea îndeaproape în viaţa politică autohtonă, de la înălţimea funcţiei sale de preşedinte, a fost reprezentată de suspendarea din mai 2007, pe care însă Traian Băsescu a fructificat-o, culmea, pentru a-şi spori sprijinul popular. Odată cu procentele preşedintelui, au crescut însă şi cele ale partidului care l-a susţinut necondiţionat. PDL a fost zugrăvit drept cel mai de seamă opozant al “intereselor meschine” ale celor 322 şi totodată drept cel mai aprig apărător al voinţei poporului.
Însă după euforia reinstalării lui Traian Băsescu la Cotroceni şi după ce tirada de critici aduse PSD şi PNL a fost epuizată, PDL şi-a pierdut şi el aura partidului exemplar, imun la flagelul corupţiei. Alegerile locale au adus în prim-plan câteva figuri de primari certaţi cu legea, dar totuşi neclintiţi din funcţie (de pildă, la Arad, Râmnicu-Vâlcea şi Craiova), sondajele atent lucrate s-au dovedit apă de ploaie (PDL obţinând un scor mai mic decât cel aşteptat, în timp ce PSD şi PNL au depăşit previziunile), iar totul a culminat cu înfrângerea lui Vasile Blaga la Bucureşti. Apropierea parlamentarelor a generat tensiuni iminente în negocierile pentru potenţialele funcţii în Executiv, iar desemnarea lui Theodor Stolojan pentru funcţia de premier, cu acordul tăgăduit al vechii gărzi democrate a lăsat să se întrevadă faptul că PDL suferă în lipsa unui lider carismatic. În faţa unui Guvern PNL-UDMR care îşi foloseşte în continuare resursele pentru a momi electoral populaţia şi a unui PSD extrem de puternic şi activ în cadrul Legislativului, PDL s-a văzut nevoit să consimtă la un troc cu PRM. Susţinerea obţinută în Parlament a atras cu sine oprobriul public, iar Traian Băsescu şi-a luat rapid toate măsurile de precauţie, dezminţind că demersul PDL i-ar fi fost în vreun fel cunoscut. Ba mai mult, s-a declarat dezamăgit de înţelegerea parafată de Emil Boc şi Corneliu Vadim Tudor.
În ochii populaţiei de rând, cine cu cine se îmbrăţişează sau se înjunghie în Parlament are mai puţină importanţă. Esenţial este însă dacă salariul din luna curentă acoperă factura la întreţinere, cheltuielile cu şcoala copiilor, coşul zilnic şi eventual ratele la bancă sau chiria. Iar Traian Băsescu, de altfel un politician remarcabil, cunoaşte acest lucru. La fel cum cunoaşte că PDL, care deşi se autoproclamă acum singurul partid care face o opoziţie reală Guvernului, a stat doi ani din mandatul său în fotoliile Executivului. Sau că românii dau vina pentru greutăţile de zi cu zi pe politicieni. Generic.
Discursul lui Traian Băsescu din Parlament a reprezentat într-adevăr începutul campaniei electorale, însa nu a celei în favoarea PDL, cum ne aşteptam, ci a campaniei electorale proprii. Pentru că preşedintele a făcut ceea ce ştie el mai bine: a deplâns situaţia grea a milioane de români şi a acuzat fără menajamente clasa politică. Tot generic.
Politica este o loterie, iar certitudinea victoriei PDL în noiembrie se clatină. Însă Traian Băsescu nu poate permite ca propriul triumf, pe care se aşteaptă să-l adjudece la sfârşitul lui 2009, să stea şi el sub semnul întrebării. Traian Băsescu poate fi preşedinte şi fără ca elita PDL să se instaleze la Palatul Victoria. Invers însă… Se va face preşedintele frate cu dracul ca să treacă puntea spre un nou mandat? Şi dacă da, cine va fi suficient de abil încât să joace rolul necuratului în acest nou episod?
