Foc peste mare
Săptămâna trecută, minţile mai luminate şi-au abătut atenţia de la disputele politice interne cu care deja ne-am obişnuit, rezervându-şi timp pentru a judeca pe îndelete un conflict de astă-dată nu numai real, ci şi extrem de grav, chiar dacă el se desfăşura în afara graniţelor patriei. Dincolo de Marea Neagră, începuse războiul.
Aşa cum lasă să se înţeleagă şi introducerea, nu vom aduce aici în discuţie (ne)implicarea României în această chestiune, ci vom încerca mai degrabă să descifrăm contextul conflictului ruso-georgian şi de asemenea implicaţiile sale.
Astfel, guvernul de la Tbilisi a atacat în urmă cu mai bine de o săptămână republica separatistă Oseţia de Sud, susţinută de Rusia, care, după cum era de aşteptat, a ripostat violent. Pentru câteva zile, nu numai Caucazul, ci şi întreaga lume s-au aflat sub spectrul ameninţător al declanşării unui război de proporţii, dar, până la urmă, conflictul a fost stins. Nu se ştie însă pentru cât timp.
Atât UE, cât şi NATO şi Washingtonul au adoptat poziţii mai degrabă rezervate faţă de tensiunile ruso-georgiene, cerând desigur încetarea focului şi rezolvarea conflictului pe căi diplomatice. Aceasta în condiţiile în care, deşi este cunoscută susţinerea acordată Georgiei şi totodată preşedintelui Mihail Saakaşvili, o reacţie mai fermă din partea occidentului putea antrena o dispută extrem de severă cu Rusia, ale cărei urmări ar fi fost greu de controlat. S-a vorbit chiar despre o nouă fază a temutului Război Rece.
Privind situaţia din această perspectivă, trebuie remarcat că, pentru prima oară după războiul din Afganistan, Rusia a lansat un atac militar împotriva unui stat suveran. Acelaşi stat care îndrăznea să ceară în aprilie 2008, la Bucureşti, statutul de membru NATO, solicitare faţă de care oficialii nord-atlantici se arătau extrem de receptivi. Ofensiva rusă poate fi interpretată astfel ca un serios avertisment pentru NATO, SUA şi chiar şi pentru UE, a căror extindere spre Est deranjează în mod clar puterea de la Moscova.
Semnalul de alarmă emis de ruşi îşi va păstra rezonanţa până în decembrie, când, în cadrul unei reuniuni a NATO, urmau să fie rediscutate cazurile Ucrainei şi Georgiei. Aceasta din urmă se confruntă însă acum cu un conflict la graniţă, de a cărui rezolvare depinde consolidarea discuţiilor privind un eventual plan de aderare la Alianţa Nord-Atlantică. În ceea ce priveşte UE, deja zguduită de chestiunea Kosovo, atitudinea sa faţă de tensiunile din Caucaz este justificată de teama că pe lista conflictelor ar putea urma Transnistria, care, aflată atât de aproape de graniţele Uniunii, ar da fără îndoială multe bătăi de cap Bruxelles-ului. In sfârşit, americanii sunt avertizaţi să renunţe la intenţia de a controla teritoriile aflate în sfera de influenţă a Moscovei (vezi şi cazurile Armenia şi Azerbaidjan, dar mai ales Marea Caspică), laolaltă cu resursele acestora de ţiţei şi gaze naturale.
Experţii internaţionali consideră de altfel că Tbilisi „a jucat rolul de detonator” (Le Monde). Miza este de fapt noua configuraţie geopolitică a Orientului Apropiat şi Mijlociu şi jocurile care privesc balanţa de putere americano-rusă. În aceste condiţii, orice mişcare impulsivă a uneia dintre părţi ar putea aduce cu sine o catastrofă, însă, cel puţin pentru moment, nici Moscova şi nici Occidentul nu au siguranţa că şi-ar putea adjudeca victoria fără pierderi probabil irecuperabile. Deocamdată, se joacă cartea diplomaţiei.
Lumea întreagă a văzut însă cu acest prilej că războiul nu este un apanaj al secolelor trecute. Ororile sale pot recidiva oricând, cu consecinţe fără precedent.
La final, rămâne neplătită drama georgienilor aflaţi sub asediu săptămâna trecută.
