Un nou început de an şcolar
În ultima vreme, fiecare început de an şcolar pare să fie copiat la indigo după anteriorul: săli de clasă încălzite cu lemne, şcoli care funcţionează fără autorizaţie sanitară, toalete în fundul curţii, profesori nemuţumiţi de salariile prea mici. Şi, binenţeles, o mare de promisiuni, de acuzaţii, de critici.
Şi cum ar putea fi altfel, când majoritatea politicienilor tratează deschiderea anului şcolar doar ca pe o tribună politică în plus, înghesuindu-se să se afişeze alături de micuţi fiindcă dă bine la cameră şi la gospodine.
Desigur, faptul în sine nu este un păcat. Problema este însă că, atunci când lumina reflectoarelor se stinge, politicienii uită de problemele educaţiei şi de angajamentele solemne luate în faţa profesorilor, a părinţilor şi a elevilor. Şi aşa mai trece un an, fără ca nimic să se schimbe cu adevărat în bine pentru şcoala românească.
Incontestabil, în ultimii ani, fondurile alocate educaţiei au crescut simţitor. Cu toate acestea, faptul că spre sistemul de învăţământ au fost direcţionaţi mai mulţi bani (cel puţin în cifre absolute) nu a condus şi la îmbunătăţirea calităţii procesului educaţional, sau a condiţiilor în care se desfăşoară acesta. Ba dimpotrivă.
Se demonstrează astfel că de unul singur, efortul societăţii de a direcţiona din puţinul resurselor bugetare fonduri preţioase către sistemul de învăţământ nu este suficient pentru a rezolva problemele şcolii româneşti. Este nevoie ca aceşti bani să fie gestionaţi eficient, iar aici, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului deţine încă principalele pârghii de decizie.
În principiu, criteriile de alocare a resurselor ar trebui să fie clare şi ar trebui să vizeze exclusiv interesele şcolii. Cu toate acestea şi în ciuda angajamentului asumat prin Pactul Naţional pe Educaţie, procesul este încă viciat de interese politice. Cum altfel s-ar putea explica faptul că judeţul Iaşi, adică tocmai acela unde urmează să candideze actualul ministru al educaţiei, a fost privilegiat la împărţeala microbuzelor şcolare, sau că fondurile destinate reparaţiei unităţilor de învăţământ sosesc mereu când este prea târziu acolo unde primarii au altă culoare politică decât aceea a guvernului?
Dar chiar şi aşa, lucrurile ar fi putut să stea mult mai bine dacă nu ar fi fost toată brambureala reformelor care adesea se bat cap în cap, dacă modul de desfăşurare al examenelor naţionale nu s-ar fi schimbat de nu mai puţin de patru ori din 2004 încoace, sau dacă nivelul salariilor din învăţământ nu i-ar fi îndepărtat pe cei cu vocaţie pedagogică de la catedră.
Urmările se simt tot mai acut şi, din păcate, lovesc cel mai puternic exact acolo unde nevoia accesului la o educaţie de calitate ar fi fost mai mare. Fiindcă, în timp ce pentru cei cu dare de mână, meditaţiile au devenit o practică larg răspândită, prin care părinţii încearcă să suplinească ceea ce odraslele lor nu învaţă la şcoală, pentru copiii care provin din medii sărace nu există o asemenea alternativă. Iar acest fapt, coroborat cu greutăţile materiale, le răpeşte practic orice şansă de a accede la forme superioare de educaţie şi odată cu aceasta, orice speranţă într-un viitor mai bun, transformându-i în viitori asistaţi sociali şi, implicit într-o povară suplimentară pentru societate. Un cost prea mare pentru o Romanie care ar trebui să-şi orienteze toate resursele de care dispune către recuperarea decalajelor care o despart de ţările dezvoltate.
