Pactul cu diavolul
Indiferent de câte eforturi ar face un politician sau altul, un partid sau altul pentru a-şi convinge electoratul de imuabilitatea poziţiilor sale, politica e până la urmă arta compromisului. Nimic nu e bătut în cuie, iar trocul de săptămâna trecută de la Senat ilustrează cu prisosinţă acest fapt.
Faptul că PD-L a cedat PRM postul de vicepreşedinte, primind în schimb un secretar la Senat, unul la Camera Deputaţilor şi funcţia de preşedinte al Comisiei economice a Senatului, nu are în sine nimic scandalos. Numai că în acest schimb au fost implicate două dintre adversarele politice cele mai înverşunate de până acum, două tabere care s-au împroşcat reciproc cu atâta noroi şi care şi-au aruncat atâtea invective ale limbii române încât s-ar fi spus că nu mai e loc de întors.
Şi totuşi PD-L s-a grăbit să-i sară în ajutor lui Vadim, ca şi cum 18 decembrie 2006 şi circul pe care peremiştii l-au orchestrat cu prilejul condamnării comunismului în Parlamentul României nici n-ar fi fost. Uitat a fost sprijinul pe care PRM l-a acordat suspendării preşedintelui Traian Băsescu, uitate şi înjurăturile groase la adresa PD-L şi a liderilor acestuia care umpleau până mai ieri oficiosul România Mare. PD-L a schimbat foaia şi deodată Emil Boc a câştigat respectul lui Corneliu Vadim Tudor.
Să fie oare această decizie o simplă eroare? Greu de crezut că liderii PD-L nu şi-au imaginat măcar în parte ce repercursiuni va avea ajutorul pe care l-au acordat PRM. Că nu şi-au închipuit faptul că un asemenea gest ar putea să spulbere în mici fărâme întreaga construcţie imagologică menită să poziţioneze PD-L drept portdrapelul anti-comunismului. Că n-au prevăzut reacţia de dezgust pe care o vor provoca celor care au crezut în această poziţionare şi că n-au anticipat pierderea majoră de coerenţă discursivă pe care ar putea-o suferi PD-L, din moment ce doar acum câteva luni, alături de Traian Băsescu, democrat-liberalii denunţau grupul celor “322”, pentru ca acum să îşi ofere cu promptitudine sprijinul lui Vadim Tudor, una dintre figurile cele mai marcante ale acestui grup.
Nu, trocul de la Senat nu a fost cu siguranţă o greşeală, ci un gest premeditat, o expresie a lipsei de scrupule caracteristică scenei politice. În orice caz, cei care au fost surprinşi de gestul PD-L, au plătit pentru naivitatea de a fi crezut că democrat-liberalii sunt altceva decât vajnici practicanţi ai politicii.
Rămâne de văzut în ce măsură pactul cu diavolul pe care PD-L l-a încheiat săptămâna trecută le va aduce democrat-liberalilor nu doar pierderi ci şi beneficii. Pentru moment, PD-L va putea să conteze pe sprijinul parlamentarilor PRM şi pe domolirea atacurilor venite din această zonă. Dar câtă importanţă va avea el din punct de vedere electoral şi mai ales post-electoral, atunci când va veni vorba despre construirea majorităţii de guvernare, este încă o necunoscută. Cert este însă că săptămâna care a trecut, în politica românească a mai murit un mit: mitul PD-L ca vârf de lance al anti-comunismului.
