Merite si medalii
A venit şi momentul încheierii Olimpiadei de la Beijing. Torţa olimpică s-a stins pe stadionul olimpic, delegaţiile au început să revină pe meleagurile natale, medaliaţii olimpici sunt sărbătoriţi, se fac bilanţuri, se analizează performanţele…
Pentru români nu a fost chiar cea mai reuşită participare la jocurile olimpice, dacă este să ţinem cont că ne-am clasat de-abia pe locul al şaptesprezecelea între naţiunile participante la Olimpiadă, reuşind să câştigăm doar opt medalii. O contraperformanţă neegalată din ’52 încoace… Iar asta spune multe nu doar despre situaţia în care se găseşte sportul românesc, ci şi despre România în ansamblu.
Sportivii, ca şi savanţii sau artiştii sunt oameni binecuvântaţi de Dumnezeu cu un talent deosebit. Dar talentul singur nu este suficient pentru a face performanţă şi cu atât mai puţin pentru a câştiga o medalie olimpică. E nevoie mai întâi ca acel sportiv talentat să fie descoperit de un antrenor, iar aici, încurajarea sportului de masă este esenţială. Apoi e nevoie de multă muncă, de o bază sportivă pentru antrenamente, de echipamente şi, de ce să nu o spunem, de mulţi, mulţi bani pentru ca un copil talentat să ajungă un mare campion.
Aşa stând lucrurile, n-ar trebui să ne mai mire că performanţele noastre olimpice şi nu numai sunt din ce în ce mai rare. Într-o ţară în care se propune eliminarea sportului ca disciplină de Bacalaureat, în care bazele sportive sunt desfiinţate ca să facă loc pentru ansambluri rezidenţiale, în timp ce sportivii români sunt nevoiţi să plece în străinătate pentru a se antrena, este de mirare că încă ne mai numărăm printre tările care iau medalii olimpice.
La noi sportul este o adevărată Cenuşăreasă a bugetului. Nevoia unor baze sportive performante este aşa de mare, încât sportivii medaliaţi la olimpiadă trebuie să ameninţe că se retrag din activitate pentru a căpăta promisiunea unor investiţii. Săritorii de la trambulină sunt nevoiţi să se antreneze sărind pe bureţi, fiindcă Federaţia de specialitate nu a găsit fondurile necesare construirii unui bazin. În schimb politicienii nu pierd nicio ocazie de a se poza alături de marii campioni, în căutare de soluţii facile de expunere mediatică pozitivă. Vorba aceea: “La plăcinte înainte, la război înapoi…”
Ni se spune că nu sunt bani, că altele sunt priorităţile naţionale. Şi cu siguranţă în România sunt foarte multe de făcut şi prea puţini bani pentru a acoperi aceste nevoi. Poate însă că dacă sportul de masă nu ar fi mereu aşezat la coada listei cheltuielilor bugetare, am fi o naţie mai sănătoasă şi mai fericită. Poate că acei care fac şi desfac bugete ar trebui să nu mai considere fondurile destinate sportului ca simple cheltuieli, ci ca bani investiţi în viitorul copiilor noştri şi, de ce nu, în imaginea ţării. Ceea ce nu-i de ici de colo, ţinând cont că în ultima perioadă numele României a tot apărut în contexte negative, iar costisitoarele campanii lansate pentru a populariza brandul de ţară nu par să dea rezultatele scontate.
Cu toţii ne-am bucurat după ce Constantina Diţă Tomescu a câştigat proba olimpică la maraton. Puţini dintre noi am înţeles cu adevărat ce cadou uriaş a făcut această atletă României. Fiindcă de opt ani de zile, Constantina Diţă Tomescu trăieşte şi se antrenează în SUA. Nu de plăcere, ci din pricina condiţiilor precare de pregătire existente acasă. Şi cu siguranţă că au existat oferte, dar Puşa a ales să nu-şi uite ţara şi să concureze în continuare pentru România, chiar dacă noi n-am ştiut să-i oferim ceea ce avea nevoie pentru a face performanţă. Ea şi-a meritat cu siguranţă titlul olimpic, dar România?
