Potop
“Or fi şi autorităţiile de vină, dar e şi Dumnezeu vinovat” spunea preşedintele Băsescu reflectând la dezastrul produs de ploile din ultima perioadă în Moldova. O afirmaţie pe care, desigur, regii din vechime nu şi-ar fi putut-o permite, fiindcă monarhul, ca uns al lui Dumnezeu, era într-o oarecare măsură responsabil cu asigurarea bunăvoinţei Celui de Sus pentru supuşii săi şi, ca urmare, faptul că ţara fusese încecată de puhoie, îi putea fi imputat direct. Din fericire însă, pentru Traian Băsescu, a da vina pe Dumnezeu, nu mai comportă asemenea riscuri, deşi unele voci mai cârcotaşe, vor spune că nu poate fi o simplă coincidenţă faptul că de patru ani încoace ţara este mereu lovită de inundaţii, secetă, sau alte fenomene meteo extreme.
Dar, fie că suntem dispuşi să credem sau nu în pronia cerească, nu putem să nu constăm că an de an, autorităţile se dovedesc incapabile să facă faţă stihiilor naturii. În ciuda strategiilor şi planurilor de apărare împotriva inundaţiilor care au fost adoptate în ultima perioadă, averea şi viaţa oamenilor din zonele de risc continuă să fie primejduite la fiecare ploaie mai puternică.
Desigur, lucrările hidrotehnice sunt costisitoare, iar România e o ţară săracă, cu nevoi şi priorităţi multiple. Dar, din moment ce în fiecare an se găsesc fonduri pentru a ajutora sinistraţii, nu ar fi oare mai rentabil măcar din punct de vedere economic, ca banii astfel cheltuiţi să fie investiţi în diguri şi alte asemenea lucrări?
Cu atât mai mult cu cât, de principiu, ele erau planificate prin Planul Regional de Acţiune pentru Mediu în Regiunea de Nord-Est, document elaborat de către Consiliul de Dezvoltare Regională încă din anul 2006. Dar, deşi în document se precizează că „mari suprafeţe agricole şi numeroase localităţi din partea de nord-est a ţării sunt expuse riscului inundaţiilor din cauza lipsei sau a ineficienţei lucrărilor hidrotehnice”, nu s-a făcut mai nimic pentru ca acest risc să fie înlaturat, nici chiar atunci când era vorba despre măsuri a căror punere în practică nu necesită cheltuieli deosebite, ci mai degrabă voinţă politică, aşa cum ar fi stoparea defrişărilor ilegale.
Şi de câtă suferinţă ar fi putut fi scutiţi locuitorii din aceste zone inundabile, dacă planuri asemenea celui la care făceam referire mai sus nu ar fi rămas încuiate prin sertarele autorităţilor care ar fi trebuit să le pună în aplicare!? Ceea ce nu înseamnă însă că autorităţile respective se dau în vreun fel la o parte atunci când vine vorba să speculeze imagologic suferinţa sinistraţilor.
Culmea este că pentru actualii guvernanţi punerea în aplicare a unor măsuri de apărare împotriva inundaţiilor ar fi constituit o oportunitate extraordinară de a câştiga simpatia alegătorilor, într-o zonă care în mod tradiţional votează cu PSD. Dar nici măcar astfel de calcule electorale cinice nu au reuşit să scoată autorităţile din amorţeală, iar anul acesta cinci oameni au plătit cu viaţa pentru nepăsarea şi iresponsabilitatea lor.
Explicaţia trebuie căutată şi în faptul că e mult mai simplu să-ţi pui cizmele electorale în picioare o dată pe an şi să te duci însoţit de un alai de jurnalişti prin localităţile inundate. Măsurile pompieristice care se iau în asemenea situaţii de criză au asigurat locul pe primele pagini ale ziarelor şi în jurnalele TV, ceea ce exercită o atracţie aproape magnetică pentru politicianul român, mereu în căutare de ocazii facile pentru a capta atenţia mass-media. Apariţia în ecuaţie a votului uninominal, schimbă însă într-o oarecare măsură datele ecuaţiei, fiindcă întăreşte legătura dintre cetăţean şi ales. Iar data viitoare când îi vor năvăli apele în ogradă, alegătorul s-ar putea să-i ceară socoteală pentru suferinţa pe care o îndură. Aşadar, măcar pentru a-şi asigura propria supravieţuire, politicianul va trebui să se pună pe treabă şi să facă presiuni asupra autorităţilor pentru ca şi în materie de apărare împotriva inundaţiilor să se mişte ceva. Sa dea Domnul!
