În aşteptarea raportului de ţară
Ziua când va fi dat publicităţii raportul de monitorizare al Comisiei Europene asupra progreselor României în privinţa reformei justiţiei şi a luptei împotriva corupţiei se apropie cu paşi vertiginoşi. Cu toate acestea însă, suspansul s-a spulberat de mult, având în vedere că, în linii mari, conţinutul raportului este deja cunoscut, chiar dacă pe surse.
Se ştie astfel deja că raportul, deşi nu va propune activarea clauzei de slavgardare împotriva României, nici nu va înregistra progrese semnificative în cele două domenii, care să justifice ridicarea monitorizării. Mai mult, sunt aşteptate critici dure la adresa unor instituţii cu atribuţii în lupta împotriva corupţiei, cum ar fi CSM, DIICOT, Ministerul Justitiei sau chiar la adresa Parlamentului României.
Nu vom discuta însă aici în ce măsură poziţia adoptată de către Comisie este justificată de realitatea de pe plaiurile mioritice. Se vor găsi de altminteri destule voci care vor contesta justeţea concluziilor raportului, aşa cum vor exista cu siguranţă şi opinii contrare. Oricât ar fi însă de pasionantă o asemenea dezbatere, ea are prea puţină relevanţă din punct de vedere practic pentru români şi Romînia.
Şi aceasta fiindcă, aşa cum este şi normal, pentru justiţiabil conteză în primul rând ceea ce simte pe propria lui piele. Iar aici, lucrurile sunt departe de a se fi îmbunătăţit, aşa cum o dovedeşte de altfel fără putinţă de tăgadă percepţia românilor asupra corupţiei, indicator care situează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană, conform rapoartelor Transparency International.
Şi cum ar putea să fie altfel dacă omul vede cum, după ce toată mass-media a demascat caltaboşii domnului Remeş, cazul s-a stins odată cu lumina reflectoarelor şi, parafrazând, nici palincă n-a băut nimeni, nici gura nu miroase nimănui. Când aşa numita corupţie mică a ajuns să facă parte nelipsită din viaţa românilor, fie că vorbim despre Bacalureat, sau despre obţinerea permisului de conducere, ori despre o banală vizită la doctor! Cum ar putea însă cetăţeanul să lupte pentru dreptul său atât timp cât un proces durează chiar şi ani de zile şi însăşi cei care sunt chemaţi să-i facă dreptate sunt adesea şi ei la fel de corupţi ca şi acei pe care ar trebui să-i judece? Confruntat cu un sistem care îl striveşte, omul ridică neputincios din umeri şi cotizează cu şpaga cuvenită. Dar azi aşa, mâine tot aşa, până când unul dintre cei care şi-a obţinut permisul în mod fraudulos provoacă un accident, sau cei care au cumpărat diploma de bacalureat trebuie să facă dovada cunoştinţelor lor. Abia atunci se vede cu adevărat cât este de nociv sistemul pentru cetăţean şi implicit pentru statul român.
Fiindcă într-un asemenea sistem corupt valoarea se pierde, proiectele benefice pentru societate sunt deturnate, iar statul şi instituţiile sale se gripează şi sunt incapabile să-şi exercite în mod eficient atribuţiile. Însă, oricâte rapoarte de monitorizare ar elabora Bruxelles-ul şi oricâte măsuri aspre ar fi luate împotriva Bucureştiului, nimeni nu poate face pentru români ceea ce trebuie să facă ei înşişi.
Ceea ce înseamnă în primul rând un efort conjugat pentru schimbare şi nu în ultimul rând ridicarea justiţiei deasupra scandalurilor politice, care, aşa cum constata şi Raportul IJR dat publicităţii recent, afectează negativ măsurile de reformă şi lupta împotriva corupţiei.
Altminteri, riscăm să ne ratăm viitorul. Şi nu e vorba aici doar de viitorul fiecăruia în parte, ci chiar de şansa la dezvoltare a unei naţii întregi. Şi de ce să nu o spunem, riscăm să convingem o Europă întreagă că admiterea României în Uniunea Europeană a fost o greşeală.
