Mult zgomot pentru nimic
Deja soarta unei bune părţi a comunităţilor locale (şi a candidaţilor) a fost tranşată de 1 iunie, pentru restul urmând încă două săptămâni de foc. Însă privind retrospectiv, putem constata cu uşurinţă că cele patru săptămâni de campanie electorală au fost departe de a-şi atinge scopul.
În primul rând, cu câteva excepţii, pretendenţii la fotoliile de primari ori preşedinţi de Consilii Judeţene au fost preocupaţi să-şi atace adversarii, să meargă la televizor sau în pieţe (fiecare după posibilităţi), să împartă pungi sau chiar găleţi (!) cu „atenţii” şi… să ne promită că vor atrage fonduri europene. Cu atâtea activităţi, n-a mai rămas loc şi pentru găsirea, elaborarea şi prezentarea unor soluţii realmente viabile, practice pentru localităţile pe care aspirau să le conducă.
Aşa că, în lipsa unor criterii obiective şi constructive, dacă putem spune aşa, oamenii au fost nevoiţi din nou să aleagă după simpatii, fie ele personale sau politice. Se justifică astfel şi preconizata slabă prezenţă la vot, pentru că, după cum ştim, unii dintre noi nu mai simpatizează de mult (cu) politica. Cu alte cuvinte, această lună de campanie n-a izbutit să rezolve nici chestiunea participării la vot şi implicit, nici pe cea a responsabilizării cetăţeanului.
În sfârşit, am remarcat cum paşii României către o societate democratică realmente curată s-au mai împleticit şi odată cu intervenţia preşedintelui în campanie, cu bătăile între adepţii diferitelor partide şi cu exemplele de practică a cumpărării voturilor.
Ba mai mult, s-au creat în plus alte probleme. Sigur că era de aşteptat ca în cele patru săptămâni, campania electorală să ocupe prim-planul politic şi social, chiar cu un crescendo imediat înainte de 1 iunie. Manifestat vădit sau nu, interesul oamenilor pentru cei care vor coordona doritul progres al comunităţilor lor trebuia hrănit şi cultivat nu numai de mass-media, ci şi de instituţiile statului, de la primării până la Guvern.
Cu toate acestea, timp de o lună de zile, România a părut că staţionează. Chestiuni de interes capital precum programa răvăşită pentru Bacalaureat, contestată de toţi actorii principali ai sistemului de învăţământ ori previziunile sumbre în ceea ce priveşte raportul pe justiţie pregătit la Bruxelles au fost tratate superficial.
Fără îndoială că viitoarea garnitură politică care va guverna şi a cărei coloratură ne aşteptăm să o prefigurăm analizând rezultatele alegerilor locale va fi responsabilă pentru remedierea tuturor acestor deficienţe cu care România se confruntă. De aici şi justificarea faptului că atenţia a fost captată exclusiv de modul cum candidaţii şi partidele din care provin au gestionat această campanie, sperând în nişte rezultate care să le fie de ajutor la alegerile generale.
Însă ce e mai grav abia acum urmează. Nu numai că mai avem două săptămâni de campanie „pe viaţă şi pe moarte”, dar chiar şi după 15 iunie România îşi va continua pentru o săptămână-două acest respiro nemeritat. Partidele şi analiştii politici vor diseca succesele şi eşecurile, vom auzi laude şi reproşuri, vom avea de-a face cu contestaţii din partea unora şi cu înfumurare din partea altora.
Cetăţeanul rămâne singurul perdant al acestei ecuaţii. Inevitabil dezgustat după o campanie care n-a reuşit să-l motiveze, ci doar a dat tuşa finală percepţiei negative pe care o avea despre politica românească, omul de rând se întoarce la ale sale: scumpirile – scumpiri, facturile – facturi, banca – bancă. Ce fac aleşii în loc să se ocupe de îmbunătăţirea nivelului de trai? A, sunt la televizor…
