Politicieni şi cetăţeni
Analiza de săptămâna trecută a tratat aspectul nevoii de educaţie a populaţiei ca instrument de creştere a prezenţei la vot mai mult din perspectiva responsabilităţii mass-media. Totuşi, principalii responsabili pentru acest aspect, al educaţiei civice, sunt fără nici o urmă de îndoială politicienii. Teoretic, ei sunt şi cel mai uşor de „pedepsit” în cazul în care nu îşi îndeplinesc această obligaţie. Cu toate acestea, cetăţenii României mai au mult până la a cunoaşte într-o măsură satisfăcătoare mecanismele de funcţionare a unei democraţii. Care să fie motivele?
În primul rând, este vorba despre lipsa unui interes real din partea politicienilor pentru un electorat educat şi competent. Odată ce electoratul român ar ajunge la un anumit nivel de maturitate, el nu va mai putea fi atât de uşor convins să îşi cedeze votul unui sau altuia şi, mai ales, nu va mai crede cu atâta uşurinţă în promisiuni îmbrăcate în vorbe frumoase. Va fi nevoie ca partidele şi, de altfel, toţi cei implicaţi în lupta politică, să se prezinte în faţa cetăţenilor nu cu promisiuni de mai bine, ci cu proiecte concrete care să dezvăluie ideea lor despre acel mai bine şi paşii concreţi necesari pentru a-l atinge. Cu alte cuvinte, politicienii vor fi nevoiţi să lucreze cu adevărat atât pe durata mandatului, când scuzele de tipul „am încercat dar nu s-a putut” sau laudele deşănţate nu vor mai fi prizate fără deplină acoperire în fapte.
Pe de altă parte, probabil cei mai mulţi dinte politicienii noştrii nu sunt ei însuşi pregătiţi pentru a face faţă unei competiţii reale, bazată pe competenţă. Este vorba despre oameni care nu cunosc nici măcar atribuţiile şi modul de funcţionare al instituţiilor din care fac parte. Pentru a face faţă în cazul ridicării ştachetei competiţei electorale, ar fi nevoie ca şi ei să parcurgă un proces de învăţare intensiv. Iar un astfel de proces este dificil, costisitor, continuu şi, mai ales, nu este la îndemâna oricui.
Este vorba, apoi, de rezistenţa la reformă a partidelor. Care nu vine din rea voinţă, ci ca urmare a unui proces natural de opoziţie la schimbare. Astfel, este greu ca cei aflaţi de atăţia ani în prim-planul vieţii publice să fie convinşi să facă un pas în spate, la fel cum masa membrilor de partid este greu de convins că, atâta timp cât partidul reuşeşte să ocupe funcţii publice, este nevoie de o schimbare fundamentală de atitudine şi strategie. Tocmai de aceea, toate luptele de reformare partidelor româneşti au fost mai degrabă campanii de imagine mai mult sau mai puţin reuşite.
Un alt motiv important îl constituie faptul că, fie şi când este vorba de un electorat educat, construcţia unei imagini favorabile nu poate fi lăsată de-o parte. Cu alte cuvinte, chiar dacă electoratul cere proiecte fezabile pentru a-i fi rezolvate problemele, prezentarea unui proiect nu este o garanţie a succesului. Atunci când toţi competitorii îşi prezintă proiectele, câştigător va fi acela care va reuşi să îşi vândă cel mai bine proiectul propriu. De aceea, nu se poate spune că se va renunţa la campaniile de imagine. Ba din contră, ele vor căpăta un rol şi mai important, lucru ce va determina exigenţe crescute faţă de acestea.
Starea de relativă satisfacţie a actorilor politici faţă de actuala situaţie, rezistenţa la schimbare, resursele importante (umane şi materiale) ce ar trebui folosite sunt tot atâtea motive ca politicienii să nu se implice în procesul de educare a electoratului. Creşterea nivelului de trai şi accesul tot mai bun la informaţie sunt însă argumente în favoarea unui proces natural de autoeducare a cetăţenilor. Deşi mai lent, acest proces este mai periculos pentru politicieni pentru că aceştia se vor vedea puşi în faţa faptului împlinit, ceea ce ar putea determina un cutremur la nivelul cadrelor clasei politice româneşti, majoritatea neputându-se adapta suficient de repede la noile cerinţe din partea alegătorilor.
