Succesul summitului NATO
Succesul sau insuccesul recent închieiatului summit NATO poate fi discutat din mai multe perspective: de la efectele sale asupra politicii globale până la modul în care acesta s-a reflectat în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor Capitalei, sau măsura în care instituţiile abilitate au făcut faţă exigenţelor de organizare. Din păcate însă, în legătură cu acest ultim aspect, presa românească a ales să se concentreze mai degrabă pe elementele de can-can decât să analizeze acţiunile concrete şi efectele acestora. Am aflat astfel că Poliţia Română ar fi selectat doar agenţii fără burtă pentru a veghea la siguranţa delegaţiilor oficiale. De asemenea, fiecare caz care a implicat posibili protestatari anti-NATO a fost scos în faţă parcă nu pentru a arăta posibilele abuzuri ci mai mult pentru a ne mândrii că avem şi noi protestatarii noştrii.
S-a scăpat însă aproape total din vedere analizarea cu seriozitate a performanţelor instituţiilor implicate în organizarea summitului. Şi este păcat, deoarece, cel puţin la o primă vedere, România ar avea cu ce se mândri din acest punct de vedere. Nu doar că summitul de la Bucureşti a fost cel mai mare de până acum din istoria Alianţei Nord-Atlantice dar a fost şi unul dintre foarte puţinele care nu au ridicat nici un fel de probleme referitoare la escaladarea protestelor anti-NATO şi, din ce în ce mai des, anti-globalizare. De altfel, majoritatea reuniunilor internaţionale la nivel înalt din ultimii ani s-au soldat cu incidente din cele mai grave, inclusiv cu răniţi gravi sau chiar cu morţi din rândul protestatarilor sau al forţelor de ordine. Mai mult, nu par a fi avut loc incidente spectaculoase nici în restul ţării, în condiţiile în care cele mai multe forţe au fost concentrate în Bucureşti.
Poate că, din dorinţa de a nu exista nici un fel de probleme am asistat şi la un anumit exces de zel. Iar acest fapt a fost amplu relatat în presă. Cu amatorism însă, de cele mai multe ori. Cazul cetăţenilor germani care nu au fost lăsaţi să intre în ţară, de exemplu, a fost prezentat ca o încălcare a normelor comunitare. Ceea ce au uitat însă presa şi societatea civilă a fost consultarea legislaţiei în domeniu. Ar fi constatat atunci că autorităţile au dreptul să oprească intrarea în ţară a cetăţenilor europeni pe motive ce ţin de siguranţa naţională sau ordinea publică. Probabil că ar fi de discut asupra definiţiilor acestor concepte dar nimeni nu a părut a se preocupa de acest aspect.
Faptul că putem trage concluzia că din punct de vedere organizatoric summitul NATO a fost un succes, merită exploatat. Bazându-ne pe experienţa summit-ului, putem cere în mod legitim instituţiilor implicate să se comporte în aceeaşi manieră şi de acum încolo iar ele nu mai pot invoca veşnicele scuze legate de lipsa fondurilor şi a personalului. Ceea ce, la nivelul mentalului colectiv ar putea fi o şansă pentru a schimba atitudinea de tip „nimic nu poate merge bine în România”.
Cu alte cuvinte, organizarea summit-ului de la Bucureşti a dovedit evoluţia organizatorică şi administrativă a instituţiilor statului. Chiar dacă nu se poate considera că am ajuns la un nivel optim în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor cu atribuţii în domeniul ordinii publice şi al siguranţei naţionale, cu siguranţă asistăm la o nouă etapă în evoluţia statului post-decembrist. O etapă care ne arată că România nu a stat pe loc în ultimii 18 ani şi că, dacă găsesc motivaţia necesară, instituţiile româneşti se pot ridica la înălţimea aşteptărilor.
