Violenţă
Bricheta buclucaşă care a condus la întreruperea meciului Rapid – Steaua a făcut să curgă tone de cerneală în ultimele două săptămâni. S-a vorbit despre un complot pentru ca Rapidul să fie depunctat, s-au vizionat casete în încercarea de a identifica pe acei spectatori care au aruncat cu obiecte în teren, s-au luat măsuri punitive…
Este puţin probabil însă ca acestea să producă cu adevărat efecte. Desigur, acei care se fac vinovaţi de actele de violenţă respective trebuie pedepsiţi, dar sancţionarea lor, ori a cluburilor nu poate să rezolve cu adevărat problema. Şi aceasta pentru că, dincolo de cazul în sine, violenţa nu mai este de mult un fenomen izolat, sau măcar cu manifestări predilecte în domeniul sportiv. Oriunde te duci în România, spre orice domeniu ai privi, violenţa a atins cote alarmante: în familie, pe stradă, la cozi, în şcoli, în mass-media sau în politică. De unde şi imposibilitatea de controla fenomenul cu măsuri punctuale.
Cum s-a ajuns aici este greu de spus cu exactitate. Cu siguranţă însă este vorba despre un complex de factori, care au acţionat mai mult sau mai putin insidios, transformând radical comportamentul unui popor considerat eminamente paşnic, cel puţin dacă ar fi să judecăm după liniile tradiţionale ale politicii noastre externe.
Dar aceşti factori, chiar şi acţionând conjugat, nu ar fi reuşit să producă efectele cu care am ajuns să ne confruntăm astăzi, dacă nu ar fi găsit un teren propice de manifestare. Iar aici vorbim, desigur, despre reacţia întârziată şi adesea insuficientă a autorităţilor nu doar faţă de propagarea violenţei, ci şi faţă de alte probleme, nu mai puţin grave, cu care se confruntă societatea românească, cum ar fi sărăcia, polarizarea socială, sau inegalitatea de şanse.
Fiindcă nu se poate nega că acolo unde domneşte sărăcia, acolo unde oamenii se simt descurajaţi în faţa viitorului, violenţa îşi croieşte drum cu uşurinţă, reprezentând adesea o defulare faţă de un sistem pe care indivizii îl percep drept profund nedrept. Şi asta cu atât mai mult cu cât, nici organele de coerciţie ale societăţii şi nici sistemul de învăţământ nu reuşesc să descurajeze suficient asemenea comportamente, nefiind capabile din punct de vedere institutţional să ofere un răspuns adecvat.
În schimb, este suficient să deschizi televizorul pentru ca violenţa de toate genurile să te covârşească. De la filme, la ştiri, de la desene animate, la limbajul patronilor de cluburi de fotbal, sau al politicienilor, totul este dominat de violenţă.
Şi atunci este evident că măsurile punctuale, deşi lăudabile, nu pot reprezenta o soluţie satisfăcătoare pentru societate, fiind nevoie de o acţiune concertată, complexă, care să ofere un răspuns pe măsura complexităţii fenomenului, combătându-l din rădăcini. Ceea ce înseamnă mai intâi un mix de politici publice, începând cu reforma sistemului de învăţământ şi sfârşind cu măsurile de protecţie socială, sau cu modul in care CNA-ul îşi face treaba.
Dar, oricât ar fi de bine concepute, succesul unor asemenea politici este îndoielnic atât timp cât implementarea lor nu este susţinută pe termen mediu şi lung, iar aceia care joacă rolul de formatori de opinie în societate, indiferent că vorbim despre cărturari, politicieni, sau oameni de afaceri, nu se alătură şi ei efortului general, în primul rând prin forţa exemplului personal. De unde rezultă că soluţia pentru a combate violenţa în mod eficient, este reprezentată de un angajament general, care să transceadă ciclurile electorale şi care să angajeze toate forţele societăţii într-un demers esenţial pentru modul în care va arăta România viitorului.
