Avem un Pact. Ce facem cu el?
Săptămâna trecută, teatrul politic şi-a schimbat putin repertoriul, pentru a-şi îndrepta atenţia către învăţământ. Într-o atmosferă de concordie memorabilă, daca este să ţinem seama de obişnuitele conflicte de până acum, partidele politice au semnat un document care se vrea o noua pravilă a şcolii româneşti: Pactul Naţional pentru Educaţie.
Pentru presedinte, asistat cu fidelitate de PD-L, semnarea Pactului este indubitabil o victorie majoră de imagine. Traian Basescu a reuşit să îşi consolideze profilul prezidenţial, demonstrând că poate să îndeplinească şi rolul de mediator şi nu doar pe acela de iniţiator de conflicte. Mai mult, prin semnarea Pactului, preşedintele Băsescu se asigură că măcar în ceea ce priveşte educaţia se poate prezenta în faţa alegătorilor cu un proiect concret, fapt care ar putea să conteze în 2009.
Spre deosebire însă de PD-L şi preşedinte, restul actorilor politici nu au reuşit să speculeze la fel de bine prilejul oferit. Iar aici, ne referim în special la PSD, al cărui discurs public a fost minat de propria incoerenţă. Deşi a cerut iniţial definitivarea acordului sub auspiciul neutru al Academiei şi chiar a avansat ideea că ar putea să nu semneze Pactul, PSD s-a razgandit in final, punandu-si parafa pe document, alaturi de restul partidelor paralamentare si presedinte. Social-democratii au evitat astfel sa fie acuzati ca politizeaza educaţia, sacrificandu-si insa paternitatea asupra Pactului.
Lasând însă la o parte consideraţiile legate de actorii politici, trebuie remarcat faptul că nici societatea civilă şi nici specialiştii nu au primit chiar cu entuziasm Pactul. Sindicatele profesorilor şi părinţilor, precum şi elevii şi studenţii, au reclamat că n-au fost consultaţi, dat fiind că ei sunt părţile direct interesate şi implicate în procesul de învăţământ. Cele mai sceptice voci au declamat chiar inutilitatea Pactului şi însemnătatea sa strict imagologică, înfierând partidele pentru oportunism electoral. Iar aceasta nu doar pentru că românii şi-au cam pierdut încrederea în asemenea proiecte grandioase care, dupa elanul iniţial sfârşesc prin a fi abandonate şi aruncate la lada de gunoi a istoriei, ci şi din pricina modului în care a decurs până acum reforma sistemului educaţional românesc.
Refomele de după 1989, articulate de 12 miniştri ai educaţiei, n-au făcut decât să schimbe… schimbarea. Probabil cea mai gravă problemă a fost faptul că în 12 ani de şcoală, pâna la finalul liceului, copiii – şi profesorii – erau forţaţi să se muleze pe 3-4 direcţii diferite în care mai-marii de la minister cârmeau pe rând educaţia. Dintre primii, unii au capitulat şi astfel România s-a trezit prima din Europa la abandonul şcolar. Iar dascălii au început să se îndoiască de finalitatea (şi rezultatele) misiunii lor sau au decis să se reorienteze către domenii mai bine plătite.
În ceasul al 12-lea, politicienii ne promit că au înţeles că nu poţi culege roadele unei reforme decât dacă o susţii pe termen lung, o aplici cu temeinicie şi n-o altoieşti în fiecare an cu lăstari noi de schimbare. Cu atat mai mult cu cat se pare că în educaţie, numai din stabilitate se poate naşte evoluţia.
Deşi lăudabil, acordul politic nu este suficient pentru eficientizarea şi modernizarea învăţământului românesc. Cei 6% din PIB pentru educaţie şi stilourile scumpe ale liderilor politici nu vor schimba nici mentalitatea profesorilor care stau cu bâta lângă catedră, nici pe cea a elevilor care renunţă la şcoală pentru a-şi urma părinţii în Spania.
Reforma educaţiei depinde de elaborarea de către specialişti a unei strategii coerente şi complexe, pe termen lung, care să trateze nu doar pe capitole toate aspectele sistemului educaţional, ci şi convergenţa lor. Şi de aplicarea ei în mod neabătut. Altfel, Pactul semnat a priori nu va reuşi să ofere o soluţie viabilă învăţământului, riscând să fie interpretat sau încălcat din pricina lipsei de concreteţe.
