Cum reacţionează o democraţie la fenomenul Kosovo?
De la proclamarea independenţei provinciei Kosovo aproape toate dezbaterile publice s-au concentrat asupra măsurii in care aceasta ar putea să funcţioneze ca un precedent. Verdictul va fi pronunţat de instanţa istoriei căci predicţiile în ştiinţele sociale sunt rareori precise si nepărtinitoare. Ceea ce este cert însă e că situaţia are consecinţe interne semnificative pentru România.
În timp ce în cazul PRM reacţia nu putea fi alta decât încercarea de a marca puncte electorale printr-un discurs naţionalist difuz, situaţia grupurilor care reprezintă minorităţile merită o evaluare mai nuanţată. UDMR se confruntă ca şi până acum cu o tentativă din partea reprezentanţilor secuimii de a sustrage din bazinul său electoral câteva puncte, suficientă pentru ca prezenţa în Parlament a Uniunii să fie pusă sub semnul întrebării. Chiar dacă această categorie identitară a secuimii este sau nu (re)inventată în scop politic, ea merită oricum luată în calcul.
Se pare că CNS şi PCM au îmbrăţişat discursul autonomist, fără a clarifica publicului ţintă înţelegerea lor asupra acestui concept. Şi când spun public ţintă nu mă refer la cei care au votat la referendumul organizat în Ţinutul Secuiesc, ci la restul naţiunii – pentru că până la urmă şi pe români îi interesează ce vor maghiarii. Pe de altă parte UDMR a dat dovadă de o maturitate politică de apreciat şi a marşat pe varianta descentralizării. Fenomenul este explicabil în bună măsură având în vedere că UMDR, ca partid aflat la guvernare, nu-şi permite radicalizarea mesajelor sale în detrimentul poziţiei sale privilegiate, ameninţată de curând de toate partidele după sugestia recunoaşterii independenţei Kosovo. În fond, obiectivele sale sunt respectarea drepturilor maghiarimii şi dezvoltarea zonei în care ei sunt predominanţi, iar nu inflamarea sentimentelor extremiste.
Pe de altă parte, partea română a establishment-ului democratic a reacţionat şi ea conform cu aşteptărilor. În ciuda fracturilor nesemnificative, mesajul a fost unul de unitate a convingerilor, de legalism în domeniul relaţiilor internaţionale şi de vocaţie europeană în plan intern. S-ar putea ca această apreciere să sune prea liberalo-optimistă însă s-a creat impresia că vocea maghiarimii este ascultată, dar că aşteptările lor ar trebui moderate. Roadele politice ale acestei manevre au fost în mare parte culese de cel care a avut iniţiativa, adică de preşedinte.
Majoritatea analiştilor au atras atenţia că trebuie să citim consecinţele fenomenului Kosovo în cheia prevederii planului Ahtisaari conform căreia minorităţile din Kosovo se vor bucura de un grad mare de autonomie. Dar această afirmaţie se bazează pe ideea că UE ar încorpora drepturile colective în legislaţia sa, întărind astfel presupunerea că s-a creat un precedent. Însă UE a explicat deja că nu este cazul de un astfel de curs al evenimentelor.
Semnalele tind să arate că dacă va fi cazul ca drepturile colective să fie mai puternic reprezentate în legislaţia UE, varianta aplicabilă în cazul României va fi mai degrabă o versiune atenuată a regionalizării şi că vom avea de-a face cu o soluţie consensuală. Afirm acest lucru deoarece cred -spre deosebire de un deputat PRM care îmi mărturisea că situaţia în Har-Cov este scăpată de sub control- că posibilitatea unui diferend etnic a fost atenuată în anii din urmă. La această atenuare au contribuit anii de tranziţie şi apoi de democraţie, grupurile de dialog inter-etnic ale societăţii civile, istoria recentă calmă a relaţiilor interetnice şi nu în ultimul rând aderarea la UE.
În concluzie, nu ne putem grăbi să analizăm consecinţele independenţei Kosovo fără să contextualizăm. Mai precis, să acordăm atenţie faptului că, de câtva timp, o parte a societăţii şi majoritatea elitelor din România şi-au asumat calea democraţiei şi drepturilor omului, adaptând competiţia politică în funcţie de aceste valori.
