Conflict şi Constituţie
Atât de multe au fost scandalurile politice din ultimii trei ani şi jumătate, că până şi celor care urmăresc cu atenţie jurnalele de ştiri le-ar fi probabil imposibil să enumere toate episoadele conflictuale sau motivul fiecărei dispute.
Iar rezultatele acestui război continuu sunt departe de a fi benefice pentru România. O spun tot mai multe voci cu greutate, cum este cea a lui Jonathan Scheele, fostul negociator şef pentru ţara noastră al UE, care avertiza acum două săptămâni la Bucureşti că“Romania a pierdut 10 ani in anii 90, pentru ca nu s-a reformat, si ar fi pacat sa mai piarda inca 10, pana in 2017, din cauza situatiei politice actuale, care nu este de natura sa incurajeze o evolutie pozitiva in acest sens”. O spune indirect şi populaţia, prin absenteismul tot mai ridicat şi dezinteresul faţă de evoluţiile de pe scena politică, o spun şi agenţiile de rating internaţionale….
Şi situaţia este cu atât mai gravă, cu cât conflictul a depăşit planul personal, al animozităţii dintre preşedinte şi premier, ajungând să afecteze instituţiile şi chiar să tindă să modifice încetul cu încetul funcţionarea statului de drept, aşa cum a fost ea stabilită prin Constituţie şi legi. Drept urmare, democraţia românească se găseşte sub ameninţarea simultană a pierderii legitimităţii şi a stabilităţii instituţionale. Adică este ameninţată cu disoluţia.
Desigur, susţinătorii preşedintelui vor încerca să demonstreze că nu Traian Băsescu este de vină pentru acestă situaţie, aşa cum cei ai premierului vor susţine contrariul, încecând să arate că scandalul a pornit de la Palatul Cotroceni şi nu de la cel din Piaţa Victoriei. Chiar dacă, analizând la rece diversele episoade ale războiului acestuia nesfârşit, vom constata că mai de fiecare dată cei doi au jucat rolurile principale, ducând conflictul la extrem, în încercarea de a obţine victorii de parcurs, ar fi o greşeală să ne mărginim la a afla care dintre cei doi poartă o mai mare parte din vină, aşa cum tot o eroare ar fi să considerăm că responsabilitatea de a găsi o soluţie le aparţine exclusiv. Fiindcă, judecând astfel ar însemna să privim lucrurile dintr-o perspectivă obtuză, care n-ar putea să furnizeze decât o soluţie de moment şi nicidecum o rezolvare care să permită ca România să nu mai treacă pe viitor prin experinţe similare.
Dincolo de faptul că avem un preşedinte şi un premier care nu ştiu să se ridice la înălţimea funcţiilor pe care le deţin, aceşti trei ani şi jumătate de conflict continuu au arătat limitele unei Constituţii croită pentru actori principali care colaborează şi nu pentru starlete care se sabotează reciproc. O Constituţie care lasă prea mult loc de interpretare şi, care, drept urmare, nu oferă acel fundament imuabil de care construcţia democratică românească are nevoie pentru a nu-şi pierde echilibrul la prima zgâlţâială mai serioasă.
Aşadar, dacă este să stârpim răul din rădăcini, trebuie mers chiar la sursa lui şi modificată Constiuţia, în acord cu experienţa acumulată din 2004 încoace şi, de ce nu, chiar de la promulgarea sa. Aceasta este soluţia pentru a România democratică să-şi regăsească respiraţia normală. Iar responsabilitatea pentru acest proces de care depinde însăşi interesul naţional, fiind vorba despre viitorul democraţiei româneşti, revine unei clase politice care are astfel posibilitatea să-şi spele toate păcatele în faţa alegătorilor şi să dovedească că este capabilă să lase la o parte politicianismul, cu atât mai mult cu cât îşi joacă chiar propria soartă.
