CNSAS şi justiţia
S-a scris uriaş şi cu multă patimă în ultima perioadă despre decizia Curţii Constituţionale privind CNSAS, s-a ieşit în stradă, s-a strigat împotriva judecătorilor care după opt ani de funcţionare au scos în afara legii o instituţie care ar fi trebuit să îi ajute pe români să îşi cunoască trecutul şi să facă pace cu el. În ce măsură CNSAS şi-a îndeplinit menirea în aceşti opt ani de zile este greu de spus. Cu siguranţă însă, activitatea Colegiului nu poate fi considerată perfectă, dar nici nu trebuie pusă la zid.
Dincolo însă de această discuţie, se ridică întrebarea care va fi viitorul acestei instituţii şi aici, cu excepţia PRM, toate partidele par a fi de acord că ea trebuie să continue să existe într-o formă sau alta. Pentru susţinătorii cei mai înfocaţi ai instituţiei CNSAS-ului în formula actuală, nicio soluţie nu este totuşi satisfăcătoare, cu excepţia cazului în care Curtea ar reveni asupra propriei decizii, anulând-o. Şi aceasta pentru că din motivaţiile deciziei rezultă că pentru a continua să existe, CNSAS ar trebui să devină un soi de parchet, care să instrumenteze cazurile de colaborare cu Securitatea sau de poliţie politică ale actualilor sau foştilor demnitari, rămânând ca deciziile efective să fie luate de către justiţie.
Şi, din păcate, la aproape 20 de ani de la Revoluţie, românii nu au reuşit să-şi recapete încrederea în justiţie şi în capacitatea ei de a funcţiona cu celeritate şi liber de orice influenţă politică sau de altă natură. Iar asta în ciuda promisiunilor electorale ale Alianţei D.A., în ciuda eforturilor, cel puţin la nivel declarativ, ale tuturor miniştrilor justiţiei din 2004 încoace şi, de ce nu, chiar ale preşedintelui Traian Băsescu, care, la jumătatea mandatului său, numise nu mai puţin de 3000 de noi procurori şi judecători în sistemul judiciar.
De altminteri, raportul intermediar al Comisiei Europene de săptămâna trecută, chiar dacă s-a concentrat cu precădere asupra corupţiei la nivel înalt, a conţinut şi o serie de observaţii critice legate de practica neunitară a instanţelor, de brambureala din Codul Penal şi Codul de Procedură Penală, de tărăgănarea proceselor, într-un cuvânt de ceea ce macină banii şi timpul justiţiabililor, afectând în mod negativ încrederea în actul de justiţie.
Şi atunci, întorcându-ne la problema CNSAS, vom constata că nu decizia judecătorilor Curţii Constituţionale a periclitat dreptul românilor de a ştii în ce măsură persoanele de pe scena publică a zilelor noastre au fost colaboratori sau ofiţeri ai Securităţii lui Ceauşescu, ci eşecul actualei puteri de a reforma justiţia română, astfel încât aceasta să ofere garanţia aflării adevărului. Fiindcă, lăsând la o parte posibilele motivaţii personale care ar fi putut afecta decizia luată, până la urmă judecătorii Curţii nu au făcut decât să ceară ca instituţia CNSAS să fie aşezată în cadrul constituţional actual, ceea ce este în fond chiar lucrul pe care erau chemaţi să îl facă.
Desigur, Legea Fundamentală este departe de a fi perfectă dar, nu trebuie uitat că nerespectarea acesteia ar fi putut conduce la un lanţ de procese pierdute de către statul român la CEDO şi, implicit la anularea verdictelor atacate. Aşadar, nu judecătorii Curţii Constituţionale trebuie puşi la zid dacă deconspirarea securiştilor nu va mai putea continua, ci aceia care ar fi trebuit să reformeze justiţia română şi nu au făcut-o.
