PDL – o greşeală strategică?
Cei care se ocupă de marketing şi de publicitate ştiu că atunci când produsul vedetă al unei mărici începe să dea semne de oboseală, se impune de urgenţa o rebranduire a acestuia. Este aşa-numita perioadă de saturaţie, când creşterea vânzărilor a încetat. Iar dacă produsul nu suferă o transformare majoră, care să-l menţină în preferinţele consumatorilor, riscă să intre pe o pronunţată pantă descendentă şi, într-un final, dacă şi-a pierdut profitabilitatea, să trebuiască să fie abandonat.
Întorcându-ne acum la scena politică a ultimei săptămîni vom constata că mult-discutata unire a PD şi PLD este o astfel de rebranduire. Într-adevăr, avem de-a face cu două partide al căror comportament politic le aşează fără putinţă de tăgadă în categoria „produselor marca Băsescu”. Şi, dacă până la scrutinul de pe 25 noiembrie, PD putea fi încadrat drept un produs „stea”, dată fiind creşterea puternică în sondaje, rezultatele complet nesatisfăcătoare înregistrate de către democraţi la alegerile europarlmentare au arătat că partidul de suflet al lui Traian Băsescu este pe cale să îşi epuizeze potenţialul de creştere şi să intre în declin.
Profitând de acest context, preşedintele a forţat o unificare a celor două produse-partid în încercarea de a revitaliza PD, cât încă se mai poate, şi de a-şi crea acea platformă politică puternică de care are nevoie pentru a putea spera să mai poată câştiga cel de-al doilea mandat prezidenţial.
Dar înfiinţarea mega-partidului prezidenţial este o mişcare riscantă din punct de vedere strategic. PDL ar putea mobiliza mai puţin decât suma celor două părţi componente. Motivele? Mai întâi nu trebuie uitat faptul că mare parte din scorul înregistrat de liberal-democraţi la alegerile de pe 25 noiembrie a fost obţinut pe seama PD, fiind vorba despre alegători care au căutat o alternativă la închistarea şi lipsa de viziune a democraţilor. De aceea este posibil ca, urmare a unificării PD şi PLD, această categorie de electorat să se simtă trădată şi să caute o nouă alternativă sau, negăsind-o, să îngroaşe rândurile absenteiştilor, fapt care ar diminua şi mai puternic bazinul electoral activ al dreptei. Şi nici în ceea ce priveşte sprenţele de a atrage electoratul liberal lucrurile nu stau mai bine în condiţiile în care nou-înfiinţatul PDL va trebui să renunţe la mare parte dintre ideile de sorginte liberală pentru a putea să ia locul democraţilor în grupul popular european. Un alt element demn de luat în seamă, în condiţiile în care avem de-a face cu o „căsătorie” cu forţa, este probabilitatea mai mare de apariţie a conflictelor interne, care vor ţine ocupate structurile locale ale noului partid. Astfel, în zonele în care PLD este mai puternic, este posibil ca liberal-democraţii să emită pretenţii la controlul organizaţiilor locale, în timp ce în alte zone fuziunea dintre democraţi şi liberal-democraţi ar putea să se soldeze cu demobilizarea totală a organizaţiilor PLD, care fie vor fi absorbite total de către filialele democrate, fie vor migra în alte zări politice.
Mai mult, această stare de tensiune internă ar putea fi amplificată de „sabotajul” unora dintre liderii marcanţi ai PD, ale căror opinii au fost nesocotite de Traian Băsescu şi care ar putea amplifica nemulţumirile în filiale. Efectul unor asemenea dispute interne va conduce cu siguranţă cel puţin la subminarea substanţală a potenţialului de creştere al PDL, dacă nu chiar la anularea completă a acestuia.
Tragând linie, este foarte plauzibil aşadar ca scorul electoral al PDL să reprezinte mai puţin decât voturile adunate de democraţi şi liberal-democraţi dacă ar fi candidat separat. Şi, în condiţiile în care prin această fuziune PD îşi înghite practic şi ultimul aliat cu ajutorul căruia ar fi putut spera să îşi asigure o majoritate parlamentară, putem trage concluzia că înfiinţarea PDL este o greşeală strategică, accentuând şi mai mult izolarea democraţilor şi a lui Traian Băsescu pe scena politică.
