Campania pentru europarlamentare
La peste o săptămână de la debutul său oficial, campania pentru alegerile europarlamentare ar putea fi caraterizată drept sublimă, dar lipsind cu desăvârşire, ca să-l parafrazăm pe I.L.Caragiale. Ici colo, prin vreo interesecţie sau staţie de autobuz, se zăreşte câte un afiş stingher, ca să numeri emisiunile electorale îţi ajung degetele de la o mână, iar în ziarele centrale găseşti cu greu câte o relatare despre campania electorală. Şi nici nu-i de mirare, în condiţiile în care întreaga clasă politică are în aceste zile cu totul alte preocupări, cum ar fi votul uninominal, mai cu priză la public şi deci cu un potenţial electoral mai mare decât aridele subiecte de interes european.
Partea proastă este însă că alegătorul pierde astfel o oportunitate extrem de importantă de a se informa cu adevărat asupra a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană, instituţiile şi politicile comunitare. Ceea ce înseamnă că există toate şansele ca şi după 25 noiembrie, toate acestea să rămână concepte străine, cel mult asociate cu obligativitatea respectării unor norme care complică suplimentar viaţa de zi cu zi a românilor, sau cu mult râvnitele fonduri europene, pe care autorităţile romîne se chinuie să le acceseze.
Pe de altă parte, interesul scăzut al politicienilor pentru campania electorală, le răpeşte cetăţenilor români şansa de a-şi spune părerea în legătură cu problemele de pe agenda europeană şi de a contribui astfel la conturarea politicilor comunitare. Ceea ce este cu atât mai grav cu cât, după aderare, până la urmă, tot ceea ce se hotărăşte la Bruxelles influenţează în mod direct ceea ce pot şi ceea ce nu pot autorităţile române să facă pe plan intern.
Efectele? În plan imediat, este foarte probabil ca toate acestea să se reflecte într-o participare extrem de scăzută la scrutinul de pe 25 noiembrie, cu atât mai mult cu cât ne găsim într-o situaţie specială, provocată de suprapunerea acestuia peste referendumul pentru votul uninominal. Şi, lăsând la o parte măsura în care absenteismul ar putea să îmbunătăţească sau, dimpotrivă, să înrăutăţească performanţele electorale ale partidelor politice, aceasta va conduce la mărirea distanţei dintre Uniunea Europeană şi cetăţeanul român. Ca urmare, în ochii majorităţii populaţiei, legitimitatea democratică a instituţiilor europene va fi serios pusă la îndoială. Ceea ce, de această dată într-o perspectivă mai îndelungată de timp şi coroborat cu faptul că multe dintre aşteptările românilor privind beneficiile pe care aderarea la Uniunea Europeană ar fi trebuit sa le aduca întârzie să se concretizeze, s-ar putea reflecta în creşterea gradului de euroscepticism.
Pe de altă parte, dat fiind că este vorba despre primele alegeri europene de după momentul aderării la Uniunea Europeană, un grad ridicat de absenteism la scrutinul de pe 25 noiembrie va avea cu siguranţă un impact negativ asupra imaginii României şi aşa destul de şifonată de perspectiva activării clauzei de salvgardare pe agricultură sau pe justiţie, ori de problemele cauzate de către o parte a emigranţilor români.
Schimbând acum perspectiva, lipsa de interes pentru campania electorală ne spune multe şi despre clasa politică românească, în ansamblul său, care pare să ignore consecinţele negative de care pomeneam mai sus şi să acorde o importanţă secundară mandatului pe care îl vor avea de îndeplinit în Parlamentul European. Ceea ce ridică semne de întrebare asupra capacităţii viitorilor europarlamentari de a apăra interesele României odată ajunşi acolo.
Cu alte cuvinte, în loc ca scrutinul de pe 25 noiembrie să reafirme identitatea europeană a cetăţenilor României şi a clasei politice româneşti, este foarte posibil ca acesta să o infirme în mod brutal. Iar de data aceasta nu putem acuza nici moştenirea comunistă şi nici lipsa de educaţie civică, nici factori externi şi nici înapoierea economică. Singurii vinovaţi sunt oamenii politici care sunt fie nepregătiţi, fie dezinteresaţi de acest moment ce ar trebui să consfiinţească apartenenţa României la familia europeană.
